Ghid de... logică: Raporturi logice între Termeni

Înainte de a putea compune propoziţii din termeni, trebuie să cunoaştem ce fel de raporturi logice pot exista între termeni. Pentru aceasta, vom lua în considerare doi termeni distincţi, nevizi şi precişi.

1. Identitate extensională: Doi termeni sunt în raport de identitate extensională, dacă orice obiect care aparţine extensiunii unuia aparţine şi extensiunii celuilalt, ceea ce înseamnă că doi termeni aflaţi în acest raport au ca extensiune aceeaşi clasă de obiecte.
   

Ghid de... logică: Termeni şi Noţiuni

TÉRMEN: pl. termeni, s. m.

1. Unitate normativă cu sens delimitat care desemnează o noţiune proprie unui anumit domeniu de activitate.
2. Cuvânt sau expresie proprii unui vorbitor.

(sursă: www.dexonline.ro)

Termenii sunt cuvinte sau grupuri de cuvinte care exprimă NOŢIUNI.

iar

NOŢIÚNE: pl. noţiuni, s. f.

1. Formă logică fundamentală a gândirii omeneşti, care reflectă caracterele generale, esenţiale şi necesare ale unei clase de obiecte; concept.
2. Cunoştinţă generală despre valoarea, sensul, însemnătatea unui lucru; idee, concepţie despre ceva.

(sursă: www.dexonline.ro)

Logica studiază termenii după intensiune şi după extensiune:

1. Intensiunea este reprezentată de determinările noţiunii exprimate de termenul respectiv (înţelesul acelui termen);
2. Extensiunea este formată din obiectele la care termenul se poate aplica (mulţimea de obiecte care au aceleaşi proprietăţi ca termenul).

Sensul unui termen este dat de definiţia asociată termenului. Acest sens mai este numit şi concept. Termenul poate să conţină implicit sau explicit conceptul. De exemplu, termenul "masă" conţine în mod implicit conceptul, iar termenul "masa din sufrageria noastră" conţine în mod explicit conceptul.

(sursă: "Fundamentele logice ale gândirii" - Gh. Enescu, pagina 31.)

Intensiunea unui termen nu trebuie confundată cu extensiunea acestuia. Această confuzie poate apărea când încercăm să-i explicăm cuiva un termen nou, iar acea persoană poate crede că noi facem referire la extensiunea termenului (îi spunem genul termenului sau specificăm proprietăţi ale unor alţi termeni despre care noi ştim că sunt din extensiunea termenului pe care vrem să-l explicăm), când de fapt încercăm să specificăm proprietăţile proprii ale termenului nou (adică intensiunea).

Termenii sunt de mai multe feluri. De obicei, termenii se clasifică:

• După extensiune:

- vidă sau nevidă;
- singulară sau generală;
- precisă sau imprecisă;
- omogenă sau difuză.

• După tipul de denotat (obiectul indicat de termen):

- concret sau abstract;
- real sau ideal;
- statistic sau ne-statistic;
- absolut sau relativ;
- pozitiv sau complementar;
- cognitiv sau pragmatic.

(sursă: "Fundamentele logice ale gândirii" - Gh. Enescu, pagina 33.)

Exemple:

• "hexagon cu 7 laturi" - vid

• "persoană vârstânică" - vag: nu există o delimitare strictă în ceea ce priveşte vârsta la care putem considera o persoană ca fiind vârstnică, altfel spus, nu putem şti despre un termen vag dacă aparţine sau nu extensiunii unui alt termen

• "Traian Băsescu" - precis

• "om" - omogen

• "Traian Băsescu" - concret

• "egalitate" - abstract: termenii abstracţi au ca denotate o proprietate sau o latură a lucrurilor concrete, altfel spus denotatul este o determinare luată independent de obiect. Termenii cu denotat real pot fi exemplificaţi în realitate.

• "cinstit" - statistic: termenii statistici pot au un denotat dat printr-o caracteristică statistici (în general termenii care aparţin de moralitate).

Termenii pozitivi au un denotat determinat printr-o proprietate pozitiv definită, pe când cei negativi desemnează un denotat cu extensiune complementară.

Termenii cognitivi desemnează sau pretind că desemnează o realitate (trecută, actuală sau viitoare). Termenii pragmatici exprimă o alegere dintr-un ansamblu de posibilităţi.

(sursă: "Fundamentele logice ale gândirii" - Gh. Enescu, pagina 34.)

O clasă poate fi concepută ca "unu" sau ca "pluralitate". Extensiunea este o clasă ca pluralitate.

De reţinut:

• Oricărui denotat îi corespunde o singură extensiune, dar un număr nelimitat de intensiuni.

Ghid de... logică: Argumentare

Să începem seria "Ghid de ... logică". Long story, short: vă daţi singuri seama de ce vreau să scriu acest ghid.


Una dintre greşelile frecvente făcute în "disputele" de zi cu zi pe care le avem cu colegii noştri este să impunem o anumită opinie ca fiind adevărată, printr-un fals proces de argumentare. Altfel spus, când spunem: "Eu cred că..." credem că tot ce urmează este cu necesitate adevărat. Totuşi:

A avea o opinie înseamnă a ACCEPTA o anumită propoziţie ca fiind adevărată.

... ceea ce nu trebuie confundat cu adevărul. De exemplu, propoziţia "Toţi oamenii sunt mamifere" este adevărată, în timp ce propoziţia "Toate păsările zboară" este falsă, întrucât starea de fapt la care se referă (pinguinii sunt păsări, dar nu zboară) este falsă.

Argumentarea este un PROCES care are ca scop găsirea unor temeiuri în favoarea unei opinii sau ajungerea la o opinie, pornind de la anumite temeiuri. Un proces argumentativ are drept rezultat un argument.

În principal sunt două situaţii când încercăm să aducem argumente:

1. ştim că o propoziţie este adevărată şi căutăm un temei pentru a-i demonstra valoarea de adevăr;
2. pornind de la nişte temeiuri ajungem la o propoziţie pe care o considerăm adevărată.
   

Sesiune Foto 24 10 2009

Model: Anca-Alexandra. Enjoy!

Ce este metoda ştiinţifică?

De ce este considerată o "metodă"?

Metoda este un "mod sistematic de cercetare, de cunoaştere şi de transformare a realităţii obiective"[1]

De ce "ştiinţifică"?

Pentru că se referă la ştiinţă. Mai exact, se referă la modul în care ştiinţa validează sau invalidează un anumit rezultat referitor la procesul cunoaşterii.

Ce presupune "metoda ştiinţifică"?

Metoda ştiinţifică poate fi înţeleasă foarte uşor şi rapid folosind o diagramă de decizie.

[3]

Regulile [2] propuse de John Stuart Mill [4] descriu o euristică [5] sistematică de rezolvare a unei problemei folosind metoda ştiinţifică:

1. Metoda concordanţei: dacă există un singur factor comun în toate cazurile unde are loc un fenomen, atunci putem atribui fenomenul acelui factor.
   
2. Metoda diferenţei: dacă un set de circumstanţe duce la un anume fenomen, iar un alt set de circumstanţe nu, iar seturile se diferenţiază doar printr-un singur factor care este prezent în primul set dar nu şi în al doilea, atunci fenomenul poate fi atribuit acelui factor.
   
3. Metoda concordanţei şi diferenţei: numit şi "metoda comună a concordanţei şi diferenţei", acest principiu pur şi simplu reprezintă aplicarea metodelor concordanţei şi diferenţei.
   
4. Metoda reziduurilor: Dacă un set de factori sunt consideraţi a cauza un set de fenomene, şi am potrivit toţi factorii, cu excepţia unuia, cu toate fenomenele, cu excepţia unuia, atunci fenomenul care a rămas poate fi atribuit factorului care a rămas: "Odată ce elimini imposibilul, orice rămâne, indiferent cât de improbabil ar fi, trebuie să fie adevărul" [6].
   
5. Metoda variaţiilor concomitente: Dacă de-a lungul unui set de circumstanţe care duc la un fenomen, o anume proprietate a fenomenului variază în tandem cu un anume factor care se află în circumstanţe, atunci fenomenul poate fi atribuit acelui factor. De exemplu, să presupunem că diferite probe de apă, fiecare conţinând atât sare, cât şi plumb, s-au dovedit a fi toxice. Dacă nivelul de toxicitate ar varia în tandem cu nivelul de plumb, am putea atribui toxicitatea prezenţei plumbului în apă.

Link-uri:

[1] Dexonline - Definiţie "metodă"
[2] Wikipedia - Metoda ştiinţifică
[3] Diagramă "metoda ştinţifică"
[4] Wikipedia - John Stuart Mill
[5] Dexonline - Definiţie "euristică"
[6] Sherlock Holmes în "Un scandal în Boemia" de Sir Arthur Conan Doyle